slider top

Demonul amiezii, de Andrew Solomon – O anatomie a depresiei


Demonul Amiezii: O Anatomie a Depresiei. Bucharest: Humanitas, 2014.

Demonul Amiezii: O Anatomie a Depresiei. Bucharest: Humanitas, 2014. Read an excerpt

de Vlad Adascalitei

Dacă citiţi o singură carte anul ăsta, atunci să fie Demonul amiezii, anatomia unei depresii, de Andrew Solomon. Chiar înainte de a posta recenzia asta, am citit o ştire despre sinuciderea lui Malik Bendjelloul. Dacă nu ştiţi, el era regizorul fantasticului documentar ce a câştigat anul trecut premiul Oscar, Searching for Sugar Man. Tânăr, pe val din punct de vedere profesional, descris de toţi cei ce l-au cunoscut ca fiind un tip optimist, pasionat de ceea ce făcea, şarmant şi plin de viaţă. Nimeni nu înţelegea cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Doar în treacăt, se pomenea că de ceva vreme se lupta cu depresia. Fără aroganţa de a vrea să înţelegi hotărârea din spatele unui astfel de act profund personal şi radical, o să vă apropiaţi cu o totul altă perspectivă de asemenea tragedii după lectura cărţii scriitorului american.

Demonul amiezii este, înainte de toate, un manifest pentru empatie. Cu o sinceritate brutală şi o erudiţie ce te face să te simţi umil, Andrew Solomon îşi spune povestea propriei lupte cu acest monstru ce îl pândeşte în fiecare zi din spatele cortinei propriei minţi. şi nu e ca şi cum nu ar avea nimic de pierdut. Dacă America ar avea o aristocraţie, el ar face parte din ea. Fiu al unui afacerist prosper din domeniul farmaceutic, educat la Yale, plimbat din Africa (unde participă la ritualul de exorcizare a demonilor depresiei din el ) şi până în Groelanda (unde studiază cum o comunitate feroce în singurătatea şi duritatea ei îşi deschide rana depresiei în faţa unui psiholog de ocazie, în timp ce consumă o farfurie de supă de balenă), romancier, cu articole apărute în The New Yorker, New York Times şi alte publicaţii de top.

Aşa este el văzut în afară, nimic în neregulă, totul în favoarea lui, un intelectual gay crescut cu o linguriţă de argint în gură. De ce ar putea el să se plângă? De aici vine tabuul. Din iadul sunt ceilalţi, din ruşine, din părerea că depresia este o exagerare, o boală a dorinţei de atenţie, o invenţie sau, şi mai stupid, o toană a femeilor. Toţi cei ce mi-au mărturisit vreodată că au trecut printr-un moment de depresie clinică, au continuat cu: Dar te rog nu mai spune la nimeni, m-ar crede slab/ă. Chiar şi Solomon are o poveste foarte instructivă în sensul ăsta: La o petrecere, după ce Solomon îşi mărturisise depresia într-un articol din the New Yorker, o doamnă îl abordează la o petrecere şi îi poveşte despre tratamentul pe care îl ia pentru depresie, dar îl roagă să nu-i spună soţului ei, care şi-ar face o impresie greşită despre ea, dacă ar afla. Mai târziu, soţul îl trage într-un colţ şi îi cere sfatul în legătură cu pastilele antidepresive pe care le ia. Dar îl roagă să rămână între ei, soţia nu ştie şi: Ce fel de bărbat m-ar crede? dacă ar afla. Erau singuri în minciună, dar împreună în depresie.

(To read the full review, please visit Postmodern.)