slider top

Interviu cu scriitorul Andrew Solomon


Demonul Amiezii: O Anatomie a Depresiei. Bucharest: Humanitas, 2014.

Demonul Amiezii: O Anatomie a Depresiei. Bucharest: Humanitas, 2014. Read an excerpt

A consemnat Ana Maria Sandu; traducere de Laura Popescu

E genul de personaj charismatic care, în momentul cînd vorbeşte în faţa unei săli, pur şi simplu îşi hipnotizează audienţa. L-am văzut pe Andrew Solomon la Bucureşti luna trecută, dar înainte de asta i-am citit Demonul amiezei. O anatomie a depresiei (Editura Humanitas, 2014, traducere de Dana Ligia Ilin, prefaţă de Mircea Cărtărescu). Deopotrivă jurnal de suferinţă, eseu, investigaţie jurnalistică, studiu de caz, literatură de introspecţie – acest volum cartografiază un teritoriu întunecat al unei boli, unde fiecare emoţie funcţionează ca o bombă cu ceas.

Primul lucru care mi-a trecut prin minte, citind Demonul amiezii, a fost acela că scrisul funcţionează ca o formă elaborată de terapie. Asta aţi simţit cînd aţi scris cartea? Care e relaţia dumneavoastră cu scrisul?

Adesea, lumea crede că scrierea unei cărţi e în sine un catharsis, dar nu e aşa. Scrierea acestei cărţi a fost un proces îndelungat, lent şi adesea însingurat, în care am privit în ochi unele dintre cele mai grele momente din viaţa mea. Astfel, am păstrat acele momente vii. Discutînd cu alţii care au luptat cu depresia, am auzit poveşti dureroase, spuse în detalii înfiorător de precise, m-am întristat pentru cei cu care stăteam de vorbă şi mi-am răscolit în acelaşi timp propriile tristeţi. Cartea n-a fost, deci, o terapie în acel sens.

Trebuie spus însă că această carte mi-a provocat o puternică transformare, în sensul că a luat nişte experienţe care mi s-au părut fără valoare, în timp ce le-am trăit, şi le-a transformat în ceva care ar putea să îi ajute pe alţii. în acest sens, a răscumpărat ceea ce mi se părea o parte pierdută a vieţii mele. Asta mi s-a părut foarte important: că am putut scoate la lumină o oarecare frumuseţe din molozul disperării.

E un volum impresionant, prin cantitatea de informaţie, mizanscena, dar şi prin lungimea sa. Ce vă propuseseţi cînd v-aţi apucat de el? Ce temeri aveaţi? Pe cîte dintre ele le-aţi depăşit în scrierea lor?

La capătul propriei depresii, am descoperit că existau o mulţime de cărţi excelente pe această temă: memorii personale, poveştile singulare ale unor bărbaţi sau ale unor femei; tratate medicale; romane evocatoare; studii sociologice ş.a.m.d. Dar nimic nu lega aceste abordări extrem de diverse ale acestui subiect, aşa că am simţit că ar trebui să scriu o carte de care eu însumi avusesem nevoie – şi aşa a apărut Demonul amiezii.

(To read the rest of the interview, please visit Dilema Veche.)