Demonul Amiezii: O Anatomie a Depresiei. Bucharest: Humanitas, 2014. Read an excerpt
Ana-Maria Onisei
Scriitorul american Andrew Solomon, autorul bestsellerului internaţional Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, aflat pe lista finaliştilor pentru Premiul Pulitzer, spune că experienţa propriei depresii a fost atât dureroasă, cât şi hrănitoare: l-a făcut să îşi accepte propria identitate de gay.
Autorul Andrew Solomon, în vârstă de 50 de ani, poartă o cămaşă satinată, albă cu dungi albastru intens – de aceeaşi culoare ca ochii lui. Ziua în care acordă interviuri vine după o întâlnire cu publicul la Librăria Humanitas Cişmigiu, pe 13 iunie, unde şi-a lansat volumul Demonul amiezii. O anatomie a depresiei (Editura Humanitas, traducere de Dana-Ligia Ilin), bestseller New York Times, considerat de presa americană una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2012. Zâmbeşte des, c-o eleganţă de o precizie britanică (deşi s-a născut la Manhattan, se împarte între cele două locuinţe, din New York şi din Londra). Cartea sa reuneşte fără cenzură zeci de mărturii despre depresie, experienţe din cele mai dure, cărora Andrew Solomon le adaugă propria sa experienţă. Căutând să arate că depresia e o boală cu rădăcini biologice, nicidecum una a societăţii vestice, industrializate, Solomon îi explorează istoric, chimic şi uman cauzele, trăirile, dar şi vindecările. Interviul a avut loc înainte de refuzul celor din conducerea Bibliotecii Centrale Universitare să-i permită lui Andrew Solomon susţinerea conferinţei „Despre iubire, cu orice preţ: sexualităţi şi identităţi în secolul XXI“. Solomon a scris atunci pe pagina de Facebook: „Cartea mea urcă în lista de bestselleruri de aici, din România, dar conferinţa de la Biblioteca Centrală din Bucureşti a fost anulată, când conducerea a aflat că voi vorbi despre identitatea gay. Să nu crezi niciodată că ai câştigat lupta“.
Există un moment în viaţa dumneavoastră despre care să puteţi spune că aţi ştiut chiar atunci că veţi scrie despre oameni şi despre luptele noastre cele mai intime?
Ştiam că vreau să mă fac scriitor încă de la vârsta de 2 ani. Nişte prieteni buni ai părinţilor îmi reamintesc şi azi: „Când erai mic mereu ziceai că vei scrie cărţi într-o zi“. Despre ce aveam să scriu? Asta mi-a luat ceva… Adevărul e că pentru o lungă perioadă de timp multe aspecte ale vieţii mele au fost vagi, de la naţionalitate, la sexualitate – totul era neclar. Poate că ar trebui să spun că scrisul a fost singurul lucru de care am fost sigur, singurul pe care ştiam că doresc să-l fac. Scrisul a fost alegerea uşoară.
Cum v-aţi hotărât să includeţi în carte experienţa propriei depresii?
Am început prin a nota tot felul de lucruri despre depresia mea – o încercare de a face ordine în acele trăiri, de a le descoperi sensul. Pe măsură ce înaintam, devenea limpede că exista în mine o nevoie de a scrie despre această experienţă, de a o da afară. Cumva, simţeam că nu exprimasem lucrurile până la capăt. După ce am trecut la munca de documentare, mai întâi pentru un articol din The New Yorker, apoi pentru Demonul amiezii, mi-am dat seama că eu ceream de la oameni să fie foarte oneşti. Şi-am înţeles că nu le pot cere asta decât dacă eu însumi sunt dispus să trec printr-un astfel de exerciţiu de onestitate.
Cât de dificilă a fost retrăirea depresiei prin scris?
A fost, în acelaşi timp, şi foarte dificilă, şi foarte hrănitoare. Unii obişnuiau să-mi spună: „Vai, Andrew, cred că fost un catharsis! Trebuie că ai trăit o mare eliberare“. Nu, n-am avut nicio clipă sentimentul ăsta. A fost o agonie, de la un capăt la altul, să scriu despre o experienţă aşa de dureroasă. Totuşi, din momentul în care am acceptat asta, am ştiut că scriind despre propria depresie luam de fapt o fâşie goală, zadarnică din viaţa mea – fiindcă aşa am perceput-o în timp ce o trăiam – şi-o făceam să capete un fel de valoare. Din acest punct de vedere, scrisul a fost benefic: mi-a redat o bucată din propria viaţă.
(To read the full interview, please visit Adevărul.)
